Paradox

 Stau singur și privesc cum toți pier,

 ieri eram copil, acum titan de fier

 ... oxidat de atâta lume-n cosmos,

 am universul meu și privesc în logos.

 Umbra mă-nghite și mă-nchide,

 orbitez în întunericul din minte;

 vezi tu, fiecare umbră iar te minte,

 iar eu sunt doar un instrument.

 Frecvent, pe frecvențe joase

 mă arunc într-un ultim tratament.

 Cu sălbăticie, un zmeu din basme

 încearcă, mă cuprinde și iar pleacă

 ... se resimte, iar eu, inimă de piatră,

 mă scufund în păcat la mine în subsol.

 Trimit la sol orice gând și-nebunesc

 iar delirez în miez de noapte nefiresc,

 explodez lângă universul meu domol.

 Azi am fost în paradis și în infern

 ...am un suflet viu ș-un corp infect,

 abject și circular... omu-i imperfect...