Paradox

 Stau singur și privesc cum toți pier,

 ieri eram copil, acum titan de fier

 ... oxidat de atâta lume-n cosmos,

 am universul meu și privesc în logos.

 Umbra mă-nghite și mă-nchide,

 orbitez în întunericul din minte;

 vezi tu, fiecare umbră iar te minte,

 iar eu sunt doar un instrument.

 Frecvent, pe frecvențe joase

 mă arunc într-un ultim tratament.

 Cu sălbăticie, un zmeu din basme

 încearcă, mă cuprinde și iar pleacă

 ... se resimte, iar eu, inimă de piatră,

 mă scufund în păcat la mine în subsol.

 Trimit la sol orice gând și-nebunesc

 iar delirez în miez de noapte nefiresc,

 explodez lângă universul meu domol.

 Azi am fost în paradis și în infern

 ...am un suflet viu ș-un corp infect,

 abject și circular... omu-i imperfect...

Călătorind

 Vino să-ți arat totul despre univers, 

 divers, vezi și tu, vers din vers... 

 vreau să mă iei de mână-n infinit. 

 Împlinit de Dumnezeu până-n sfârșit 

... încep să simt că redevin iar eu. 

 In efemeritate, ești pierdut mereu; 

 știu că-i foarte greu în stare-ntunecată, 

 plec pe ușă și văd că-i lună neagră 

 ...noaptea asta plec schimbat; 

 exterior erodat, iar sufletu-mi intact 

 ... în prag de infarct, o iau de la cap` 

 și recap` înc-o șansă-nspre nesfârșit. 

 Sfârșit de atâta lume, plec departe, 

 hai cu mine, știi, ți-am zis de la-nceput 

 ... am o lance-n spate și un șarpe mort ! 

Urme de iubire

 Privind oglinda, deja văd fire albe 

 ... simțind cum vina mă absoarbe; 

 Sunt nebun și nu-i vreun joc de șah, 

 căci pân-acum eram de mult în mat. 

 Mai des zăcând la pat... mai prost, 

 mai ajutat de Dumnezeu și prea iertat; 

 prea disperat... mult prea binecuvintat 

 ... sunt doar un om lovit și depravat. 

 Un disperat de libertate... simplu muritor, 

 neroditor și putred doar un defect înrobitor 

 ... eu nu sunt om ci doar o-nchipuire, 

 căci n-ai văzut mort cu clipe de vorbire. 

 Astea-s simple exprimări din urme de iubire.

Veșnica odihnă

Ai murit... și n-am ce-ți face,

îți voi odihna veșnică, pace.

Natura nu plânge... e moartă,

totul se frânge, totul se pleacă;

Toți se înțeapă, toți se îneacă

... o umbră palidă te conduce.

O urmă de lumină cade-n cruce,

moartea-i de o frumusețe stranie,

iar tu ai fost ce nimeni nu mai e.

Te-ai metamorfozat și ai plecat,

tot ce-a fost e-ntr-un mormânt.

Eu, trecător prin viață și pământ

... voi să primești veșnica odihnă,

suflet cu aripi, uite cum zboară !

Suflet mut

 Suflete al meu, cum pot să te rănesc ? 

 N-am putere să te leg de pământesc 

 ... să te-nrobesc, să-nebunesc pervers. 

 Vreau să iubești, să mă cunoști, să vezi 

 cum vei putea să te apropii suflete al meu, 

 când eu sunt doar o formă dintr-un eu. 

 Spiritu-mi privește nemurirea din iubire 

 ... iar eu încep să mă sting în plină rătăcire. 

 Adorm nefiresc, dar încep să nu mai țin, 

 încep să văd că m-am ofilit anost în timp. 

 Anotimp de iarna... sângerez în ghimpi, 

 doar un muritor fragil lovit și-ndrăgostit. 

 Mi-e somn, nu pot s-adorm lipsit de pace, 

 pecetea pusă de păcate m-a lovit în spate 

 ... și nu știu dacă-s viu sau sunt pe moarte, 

 Am văzut atâtea și sunt gata mai departe... !