Setea apusului

 Cum am ajuns eu om,
 cum am ajuns să fiu
 ... mi-am dorit să fiu;
 Nivelu-n care totu-i șters,
 esența gândurilor mele,
 realitatea mă absoarbe.
 Imagini ce-nrobesc
 ...privesc și nu-nțeleg.
 Mă sting și vreau să plec
 să mă ascund în infinit
 și am să văd cum mă resimt.
 Om - nimic, fără identitate,
 fără moarte, fără viață-n vid.
 Din răutatea mea, am lipsă Ta,
 îmbrățișez trupuri fără suflet;
 Însetat de viață, dar eu fără Tine
 sunt mort și n-am speranță.
 Eu, tâlhar de gânduri,
 în lumea Ta, învăț mila,
 în lumea Ta, îți cer mila.
 Lucrezi prin oameni...
 eu...netrebnic - îndoielnic.
 Decembrie, apus târziu
 ... am uitat cine ești omule,
 unde ești, tu, clipă - altădată ?

Scaunul electric

Lume stinsă, împânzită de războaie,

 Armată de păcate, luptând vremelnic.

 Mă simt trist când văd atâtea drame

 ... copii plâng de realitate-ntre gunoaie !

 Război subliminal, suntem în prima linie,

 Am nevoie de răbdare și puțină energie

 ... amfetamine, cristal, sclipire și tăcere;

 Însetați de simț, sunt doar clipe efemere.

 Acum am insomnii și tresăriri cumplite,

 Lirică acidă, mă cuprinde și mă-nghite

 ... legile fizicii sunt modice - haotice,

 Conducând lumea bestiilor psihotice...

Umbra vidului

 Pășeam diform în intenția scărilor
 ... blocul primea valențe de trecut,
 simt frecvența joasă din cuibul lor.
 Timpul n-a existat și totuși era mut;
 fumul gros îmi spintecă auzul surd,
 răcneau tacit în solitudinea nopții...
 nu era decât umbra unui puști mort,
 rănit în ghiarele reci ale singurătății.
 Promisiuni de șarpe instaurau păcatul,
 palatul ăsta e doar o închisoare rece
 ... regele diform se întoarce-n viitor,
 iar eu rămân să-ngrijesc același bloc.

Schimbări

 Încep un drum de labirint 

 ... am un instinct absent. 

 Respir frecvența asta moartă 

 ... în unda infinitului diform, 

 conform celor cu viziune vastă 

 prin care varsă otravă-n om. 

 Acum ne ridică sus în pom, 

 viziunea stă închisă-n fum. 

 Încep să privesc dincolo de zid 

 ... zic și mă mint depășit de vid. 

 Mă agăț de Divin spre inefabil, 

 plec din cercul de stări negre; 

 ecoul gândurilor îngrozitoare. 

 În păcatul morții-s incapabil, 

 urc în corabia Ta, ține-mă, 

 las arma în abis, iertați-mă ! 

Veghind abisul

 Când ultimul cuvânt s-a scris 

 ... trăim pe final de eră în vis. 

 Ce-au făcut cu voi nenorociții, 

 final tragic, murdar de inhibiții; 

 mă numesc Bogdan cel calm 

 ... simplul om transcendental. 

 Calc în universul de cristal, 

 într-un haos sfidător - terminal, 

 doar Dumnezeu îmi vorbește 

 ... și mulți ignoră, vă Iubește. 

 Eu sunt dominat de imperfect; 

 ceața șerpilor se așează lin, 

 iar noi, fanii lor, căzuți de chin. 

 Stau singur în beția nopții, 

 și-Ți mulțumesc, inc-o zi, 

 iau inc-o șansă de pământ 

 ... mă închin, amin... tăcut.