Dorul umbrelor

 Ieri, m-am trezit la dezintoxicare, 
 Plin de sechele pe paturi murdare 
 ... m-am privit în oglinda cea mare,
 Eram umbra celui închis în teroare !
 
 ...atât de palid, ca o floare ofilită, 
 În prag de toamnă adorm visând.
 Gândirea se oprește..., e înlocuită,
 Mi-am uitat sufletul în primul rând.
     
 Timpul s-a oprit, spectacolu-i gata,
 Spitalul a încremenit, totu-i pierdut 
 ... eram doar un copil, ce s-a pierdut, 
 O altă rază de speranță ce e spartă !

Afrodita

 Mă plimbam agale pe orbita plutonică,
 Stau singur cu Afrodita pe linia atomică;
 Praful stelelor ne amețea simțurile lumești,
 Era transa divină privind cele pământești.

 Am început să nu mai am rațiune umană,
 Eu nu-s de pe pământ... citesc în univers...
 Tânăr, dar ce folos când știu că-s efemer.
 Citeam timpul...avea o privire de copilă,

 Dar ea nu-i ca celelalte, ea nu cruță viața
 ... vorbele-i sunt ca amfetamina și cofeina.
 Era cel mai dulce fum, mereu mă amețea,
 Nu mă trezesc... și mă-ntreb dacă mințea !?

 Ea nu e de pe pământ..., dar m-a căutat,
 Știu ce deține, o să am de la ea nemurire.
 Acum știe ce dorințe am și tot ce o să fie,
 În ea nu pot vedea nici o ființă degradată !

03:15 a.m.

 Stau singur în balconul înghețat de noapte, 

 O altă insomnie cruntă ... nu pot să dorm 

 ... meditez la timpul ce n-a existat defapt, 

  Fum... amor după amor... vreau să dorm. 

  

 Plouă crunt, picură mărunt în beția nopții, 

 Atâția picuri de trecut mă bântuie tăcut 

 ... nu mai raționez, mă ridic spre absolut, 

 Dar decad cumplit și pierd totul între porți... 

  

 Știu că nu sunt om... decât în aparentă 

 ... sunt sătul să mă tot mint fără succes. 

 Sunt sătul să fiu ființa dominată de exces, 

 M-au otrăvit... nimic nu se pierde în esență. 

  

 Stau singur între două lumi legat de speranță 

 Într-o continuă psihoză, între moarte și viață. 

 Nu suntem de pe pământ... nici născuți în cer 

 ... suntem sămânța cerului ce se ridică în etern !

Fluctuant

 Fericirea-i în distorsiuni infinite ale lumii lor 

 ...sunt orb și nu știu nimic, știu doar că mor. 

 Viziune-ngusta...spiritul e deasupra mergător, 

 Aud peste tot rumori, suntem pierduți în viitor. 

  

 Ieșirea e intrarea, pământul pe tine te dorește 

 ... înrobit , ne iubește, ne-ngrijeste și ne crește. 

 Noi ființe fără cuget, lovim cu sete și distrugem, 

 Sperăm să fim nemuritori sau s-ajungem în eden. 

  

 Pe cei sfinți nu poți să-i minți sau să-i atingi 

 ... doar prin credința îți poți depășii condiția. 

 Remușcările ce te cuprind mustră conștiința, 

 Smerenia-i de la Dumnezeu nu poți s-o stingi. 

  

 Tristețea se transformă din depresie în căință 

 ... din căință în smerenie ce semnifică putere. 

 Încă-s orb, nu pot privii dincolo de aparentă, 

 Știu că viața-i un ansamblu de plăcere și durere. 

Aprioric

 Stau singur și privesc tot ce mă-nconjoară ,
 Te așteptam de atât de mult și nu venisei.
 Te fereai mereu, ai ajuns să-mi fi străină,
 Rămas în loc, s-au scurs ani... și tu plecasei.

 Atât de mult încât pământul a murit tăcut,
 Apun eternități și toate-s de nerecunoscut.

 Am întâlni în absolut o ființă infinită ca și tine...
 Privindu-va, ea e regina vieții, iar tu regina morții
 Totu-i un gând, am rămas amarnic fără de iubire
 ... eram doar un muritor pierdut în veșnicia sorții !